Integrarea psihoterapiilor poate lua mai multe forme. Acestea sunt complementare și au elemente comune. Ele au un focus și un punct de plecare ușor diferit. Fiecare dintre ele are propriile puncte forte, provocări și capcane.

1. Integrarea teoretică are ca scop crearea unui meta-model de terapie. Aceasta urmărește să creeze o teorie a teoriilor, folosind toate informațiile teoretice disponibile în toate abordările terapeutice și încercând să reconcilieze așa-numitele contradicții dintre ele. Aceste meta-modeluri se concentrează în principal pe ceea ce este comun în diferite teorii psihoterapeutice și folosesc acest lucru ca bază pentru integrare.
   Deși procesarea tuturor informațiilor prezente în diferitele orientări terapeutice este o sarcină uriașă și niciun meta-model nu a reușit încă să facă o treabă exhaustivă, aceste inițiative sunt de mare ajutor pentru psihologii/psihoterapeuții practicieni. 
   Poate fi utopic să ne așteptăm la un meta-model unic care să cuprindă toate informațiile legate de psihoterapie. Cu toate acestea, aceste inițiative, dacă nu au pretenția de a fi exclusive, pot avea o contribuție semnificativă la integrarea psihoterapiilor.

2. Eclectismul tehnic abordează integrarea din punct de vedere practic.
   Se ghidează după "ce poate ajuta aici și acum pentru problema specifică a acestui client".
   Nu caută să creeze un model teoretic care să poată fi folosit pentru a interpreta procesul terapeutic și a determina tehnica care trebuie folosită, ci mai degrabă caută să găsească cea mai eficientă metodă pentru problema în cauză, pe baza experienței. 
   Pericolul este că alunecă spre extrema: nu contează că nu înțelegem cum funcționează, trebuie doar să funcționeze. 
   Acest tip de pragmatism riscă să aplice unui client tehnici care provin din orientări psihoterapeutice diferite, care explică procesul psihoterapeutic cu un set de concepte care la prima vedere par contradictorii și care, dacă nu sunt clarificate, îl pot deruta pe client. Nerezolvarea acestei confuzii poate reduce eficiența metodelor terapeutice și poate împiedica procesul terapeutic. În plus, pentru a putea identifica, fără nicio reflecție teoretică din partea terapeutului, care este metoda cea mai potrivită de utilizat cu un anumit client pentru o anumită problemă, este nevoie de multă practică și de un simț intuitiv foarte dezvoltat, ceea ce nu este deloc de așteptat din partea profesioniștilor, mai ales a celor aflați la început de carieră.
   Este necesar ca eclectismul tehnic să fie completat din ce în ce mai mult de o reflecție teoretică.

3. Abordarea factorilor comuni se bazează pe presupunerea că diferitele abordări psihoterapeutice, cu cadrul lor conceptual specific, descriu de fapt aceeași realitate a vindecării în terapie și că metodele lor mobilizează aceiași factori generali. Susținătorii acestei abordări pledează pentru dezvoltarea unui limbaj psihoterapeutic comun bazat pe factori comuni, care ar facilita înțelegerea reciprocă a terapeuților formați în abordări diferite. Un astfel de limbaj comun ar permite, de asemenea, promovarea cunoștințelor psihoterapeutice într-un mod mai clar și mai ușor de înțeles pentru publicul larg.
   În cazul în care s-ar dezvolta un astfel de limbaj, este important să se asigure că terminologia specifică fiecărei modalități terapeutice nu este uitată, deoarece diversitatea îmbogățește. Descrierea aceleiași realități printr-o varietate de concepte și imagini poate ajuta fiecare client să găsească cel mai convenabil mod de a primi informațiile necesare pentru recuperarea sa.

4. În asimilarea integrativă, un terapeut format într-o anumită modalitate terapeutică folosește tehnici din alte modalități terapeutice, integrându-le în propria practică terapeutică. În acest caz, terapeutul rămâne în cadrul conceptual al propriei sale orientări terapeutice. Această integrare este necesară atunci când terapeutul întâlnește o lacună în propriul cadru conceptual. Terapeutul adoptă elemente teoretice din modalitatea terapeutică ale cărei tehnici le utilizează, dar le integrează în propria sa abordare în așa fel încât aceasta să își păstreze identitatea.
   Acest lucru necesită o cunoaștere aprofundată a cadrului conceptual al propriei abordări terapeutice, altfel terapeutul riscă fie să iasă din cadrul propriei școli terapeutice, fie să creeze o contradicție între propriul sistem teoretic original și elementele teoretice adoptate. În primul caz, nu se mai poate numi reprezentant al școlii terapeutice în care a fost format și nu va mai rămâne loial propriei sale școli de gândire; în al doilea caz, contradicția va reduce eficiența procesului terapeutic.

5. Complementaritatea este modul în care două sau mai multe abordări terapeutice sunt combinate pentru a crea o nouă abordare. Această nouă tendință poartă cu sine punctele forte ale tendințelor din care derivă, astfel încât poate fi mai eficientă decât acestea. În acest fel, terapia cognitiv-comportamentală a apărut dintr-o combinație de terapii cognitive și comportamentale, iar terapia comportamentală dialectică dintr-o combinație de terapii cognitiv-comportamentale și principii Zen. Și în acest caz, este important să se cunoască în profunzime orientările inițiale, astfel încât integrarea lor să rezulte într-un nou sistem coerent, capabil să ofere un cadru pentru procesul terapeutic.

6. Rezultatele cercetării neuropsihologice pot oferi o bază pentru eforturile de integrare. Aceste studii au arătat că relația dintre sugar și mamă contribuie la dezvoltarea căilor neuronale din creierul sugarului care sunt responsabile de reglarea emoțiilor și de procesele metacognitive. 
   Indiferent de abordarea terapeutică, relația terapeutică implică procese neurologice similare cu cele dintre sugar și mama sa. Studiul acestor procese la nivelul sistemului nervos poate oferi o bază pentru formularea unor modele psihoterapeutice integrative.
   ​Cercetările la nivelul sistemului nervos sunt încă departe de a putea oferi un model unitar al fundamentelor neurologice ale proceselor psihologice. Există diferite modele care nu au fost încă validate științific. Cu toate acestea, sunt deja disponibile informații care oferă speranțe pentru eforturile de integrare.