Interesul științific pentru autocompasiune a fost declanșat de experiența că unele persoane nu reușesc să aplice modelul ABC. Aceste persoane recunosc că trebuie să-și schimbe modul de gândire, dar cu cât încearcă mai mult să facă acest lucru, cu atât mai mult se lovesc de ziduri interne care le fac imposibilă schimbarea. Aceștia se plâng: "Știu că nu ar trebui să mă gândesc la mine ca la un eșec, dar nu mă pot abține. Îmi spun de multe ori că nu este adevărat, dar pur și simplu o simt."

O astfel de persoană, dacă i se cere să își spună că "nu este un falit", este probabil să răspundă pe un ton aspru, aspru critic: "Iar începi să te crezi un falit! Tu nu înveți niciodată?! Înțelege că nu ești un falit! Uită-te la tine, ai o familie, ai un loc de muncă, oamenii te admiră! Cât de mult ai realizat în viață?! Uită-te la toți nefericiții din lume! Cum îndrăznești să crezi că ești un falit?! Cum poți fi atât de prost?!" Paradoxul este palpabil. Acum nu sunt "falit", ci "prost". Nu s-a schimbat nimic în atitudinea mea negativă față de mine însumi.

Dar chiar dacă nu atașăm cuvinte condamnatorii și vulgare la propozițiile pe care ni le spunem pentru a ne înlocui gândurile bolnăvicioase, putem transmite o critică la fel de dură la adresa noastră prin tonul vocii noastre. Rezultatul este același: gândurile bolnăvicioase rămân și pot fi chiar întărite.

Există o explicație neuropsihologică foarte simplă pentru acest lucru. Atunci când avem gânduri de tristețe, furie, anxietate, sistemul nostru roșu funcționează. Atunci când ne învinovățim, plângem trecutul sau ne facem griji pentru viitor și avem gânduri asociate în minte, sistemul nostru roșu ne reglează emoțiile. Iar atunci când începem să ne învinovățim pentru aceste gânduri, folosim, de asemenea, mecanismele sistemului nostru roșu. Deci, în loc să reducem activitatea sistemului roșu, adăugăm o altă activitate la cele existente: autoînvinovățirea. Acest lucru începe un cerc vicios de feedback pozitiv.

Cercul vicios poate continua prin faptul că, atunci când observăm cât de puternic ne criticăm pe noi înșine, începem să ne criticăm pentru funcționarea noastră autocritică. Prin aceasta, am cerut sistemului nostru roșu să mai îndeplinească o sarcină. La fel cum violența nu poate învinge violența, autocritica nu poate învinge autocritica. Această cale este complet inutilă. "Nu te răni pe tine însuți, pentru că te rănești, în speranța că acest lucru te va conduce cumva să nu te rănești pe tine însuți."

Auto-compasiunea, cu tonul ei blând, este singura cale de urmat. Tonul amabil și blând cu care ne adresăm nouă înșine ne pornește sistemul verde. 

După un timp, sistemul verde reduce intensitatea activității sistemului roșu, astfel încât gândurile negative pe care le generează încep să dispară. În multe cazuri, nici măcar nu trebuie să ne explicăm nouă înșine că au fost greșite, starea de spirit pe care o aduce sistemul verde ne lămurește. Putem accepta gândurile sănătoase cu din ce în ce mai puțină rezistență, simțind ca și cum ceva adânc în interiorul nostru se deschide.

Putem fi atenți la tonul vocii pe care îl folosim atunci când încercăm să ne convingem de gândurile sănătoase? Este vocea stridentă a autocriticii sau vocea blândă și tandră a compasiunii de sine? Cum simțim vocea interioară aspră în corpul și emoțiile noastre și cum simțim vocea interioară blândă? Dacă observăm că ne autocriticăm pe un ton aspru, putem încerca să ne spunem aceleași informații într-un mod blând. Ce simțim în corpul nostru, în emoțiile noastre?